Educația, prioritate națională sau doar o promisiune reciclabilă?
Ministrul Educației, Daniel David, a declarat cu un entuziasm aproape teatral că bugetul pentru educație va atinge 4,5% din PIB, iar cercetarea-dezvoltarea-inovarea vor beneficia de un generos 0,17%. Oare să fie acesta momentul în care România își va depăși statutul de eternă promisiune? Sau asistăm la un alt spectacol de iluzii, în care cifrele sunt aruncate ca să ne amețească, dar fără să schimbe nimic în realitate?
David ne asigură că educația este considerată o prioritate națională. Dar să fim serioși, câte „priorități naționale” au fost abandonate în colțul uitării? În timp ce ținta de 15% din bugetul general consolidat pentru educație rămâne un ideal îndepărtat, realitatea din școli este una sumbră: clădiri degradate, profesori subplătiți și copii care vin la școală doar pentru o masă caldă. Ce ironie amară să vorbești despre „prioritate” când educația este tratată ca o povară bugetară!
Investiții sau praf în ochi?
Ministrul promite investiții prin PNRR pentru prevenirea abandonului școlar, dotarea școlilor și construirea de campusuri pentru învățământul dual. Sună bine pe hârtie, dar câte dintre aceste proiecte vor vedea lumina zilei? Și dacă vor fi realizate, câte vor fi funcționale și câte vor deveni monumente ale incompetenței administrative?
Salariile și bursele sunt, de asemenea, pe lista priorităților. Dar să nu uităm că aceste „majorări” sunt adesea doar ajustări minime, menite să mascheze inflația galopantă. În loc să fie un motiv de mândrie, ele sunt o dovadă a cât de jos a ajuns standardul nostru de așteptări.
Cercetarea, eterna Cenușăreasă
Cu un buget de 0,17% din PIB, cercetarea-dezvoltarea-inovarea rămâne un domeniu marginalizat. În timp ce alte țări investesc masiv în cunoaștere pentru a-și asigura viitorul, România preferă să își ignore oamenii de știință. Competițiile pentru proiecte de cercetare sunt menționate ca o soluție, dar fără finanțare adecvată, ele sunt doar concursuri de iluzii.
Ministrul vorbește despre „eficientizarea” bugetului actual. Dar ce înseamnă asta în practică? Tăieri de fonduri? Reduceri de personal? Sau poate o altă rundă de promisiuni fără acoperire?
Realitatea din teren: un contrast dureros
În timp ce oficialii se laudă cu procente și strategii, realitatea din școli este una dezastruoasă. Copiii merg la școală pentru o masă caldă, iar părinții și profesorii cer extinderea programelor care oferă o alimentație sănătoasă. În multe cazuri, această masă este singura echilibrată din zi. Este aceasta imaginea unei educații prioritare?
În loc să ne pierdem în discursuri pompoase, ar trebui să privim adevărul în față: educația românească este în colaps. Și până când nu vom avea lideri care să își asume cu adevărat responsabilitatea, orice buget, oricât de generos, va fi doar o altă picătură într-un ocean de neglijență.
