Problema cronică a salarizării în educație: un cerc vicios între nepăsare și promisiuni
Ministrul Educației, Daniel David, a adus în discuție o realitate amară: profesorii debutanți din România sunt plătiți cu salarii care abia le permit să supraviețuiască, nicidecum să trăiască decent. Într-o țară în care educația ar trebui să fie pilonul de bază al dezvoltării, cadrele didactice sunt tratate ca niște pioni dispensabili. Cu un venit care nu atinge nici măcar media pe economie, tinerii absolvenți evită să intre în sistem, iar cei care o fac, pleacă rapid, dezamăgiți de lipsa de respect și sprijin.
David a subliniat că, în trecut, statul a găsit resurse pentru a mări salariile medicilor și asistentelor, conștient de exodul masiv al acestora către alte țări. Însă, când vine vorba de profesori, aceleași autorități par să fie cuprinse de o amnezie colectivă. De ce? Poate pentru că educația nu produce profit imediat sau pentru că un popor educat este mai greu de manipulat. Cine știe?
Standardele de performanță: un paravan pentru incompetența sistemului?
Ministrul a menționat necesitatea unor standarde minime de performanță pentru profesori, dar să fim serioși: cum poți cere performanță de la cineva care abia își permite să-și plătească chiria? Este ca și cum ai cere unui maratonist să alerge fără pantofi, dar să câștige cursa. În loc să investească în oameni și să le ofere condiții decente, sistemul preferă să pună presiune suplimentară pe umerii celor care deja duc greul.
Într-un moment de sinceritate, David a recunoscut că profesorii debutanți ar trebui să câștige cel puțin cât salariul mediu pe economie, adică în jur de 5.300 de lei. Dar, desigur, această idee rămâne doar o promisiune frumoasă, pierdută în vârtejul discursurilor politice fără finalitate.
Educația, un lux pe care România nu și-l permite?
De ani de zile, educația este tratată ca o povară bugetară, nu ca o investiție strategică. Școlile cu toalete în curte, lipsa materialelor didactice și salariile mizere sunt doar câteva dintre simptomele unui sistem bolnav. Ministrul promite că aceste probleme vor fi rezolvate, dar câți miniștri au făcut promisiuni similare înaintea lui? Și câți dintre ei au plecat fără să lase nimic în urmă?
În timp ce alte domenii primesc fonduri generoase, educația rămâne Cenușăreasa bugetului național. Poate că, în ochii politicienilor, un popor educat este mai puțin util decât unul obedient. Sau poate că pur și simplu nu le pasă.
Un apel la solidaritate sau o altă scuză?
David a cerut sprijinul celorlalte sisteme pentru a rezolva problema salarizării în educație. Dar să fim realiști: cât de des au fost aceste sisteme solidare cu educația? Când medicii au cerut salarii mai mari, au primit. Când polițiștii au cerut beneficii, au primit. Dar profesorii? Ei primesc doar promisiuni și aplauze ipocrite de Ziua Educației.
Este timpul ca autoritățile să înceteze să mai folosească educația ca pe un instrument de propagandă și să înceapă să o trateze ca pe o prioritate națională. Altfel, vom continua să ne plângem de lipsa de performanță a elevilor, fără să realizăm că problema începe de la cei care ar trebui să-i formeze.
