„Activitate susținută” sau cum să glorifici normalitatea în șantierele din România
Direcția Regională de Drumuri și Poduri (DRDP) Timișoara ne informează cu mândrie că lucrările la drumul de legătură dintre DN 69 și autostrada A1 au ajuns la 47%. O performanță remarcabilă, dacă ignorăm faptul că proiectul ar fi trebuit să fie finalizat acum doi ani. Dar cine mai numără întârzierile când avem „activitate susținută”? Poate doar contribuabilii care finanțează aceste eșecuri repetate.
Noua cale de acces, care promite să lege Timișoara de autostrada A1 printr-un traseu de 9,9 kilometri, este un exemplu perfect de cum să transformi o simplă lucrare de infrastructură într-o epopee națională. Cu două poduri, patru pasaje și trei noduri rutiere, proiectul a trecut printr-o telenovelă birocratică, cu rezilieri de contracte, contestații și reevaluări. Într-o țară în care fiecare kilometru de drum pare să fie o provocare supraomenească, ne bucurăm și pentru 47%.
De la promisiuni la realitate: un drum presărat cu eșecuri
Primul contract, semnat cu Todini Costruzioni S.p.A., a fost reziliat în 2023, după ce italienii au reușit să finalizeze doar 25% din lucrări în aproape doi ani. O performanță care, în orice altă parte a lumii, ar fi fost un motiv de rușine, dar care la noi a fost contestată ca fiind „prea optimistă”. A urmat o licitație, o contestație, o reevaluare și, în cele din urmă, atribuirea lucrărilor către Antrepriza de Reparații și Lucrări ARL Cluj. Un circ birocratic care ar face invidioasă orice comedie de situație.
Și totuși, DRDP Timișoara ne asigură că lucrările avansează. Se fac umpluturi din pământ, se așterne strat de formă, se lucrează la șanțuri și rigole. O listă de activități care, în mod normal, ar trebui să fie rutina oricărui șantier, dar care aici sunt prezentate ca realizări epocale. Poate că următorul comunicat ne va informa și despre cât de bine s-a măturat șantierul.
Termenele de finalizare: o glumă proastă
Termenul inițial de finalizare, stabilit pentru 2023, a fost împins până în august 2025. Dar cine mai crede în aceste termene? Într-o țară în care proiectele de infrastructură sunt mai imprevizibile decât vremea, fiecare an de întârziere pare să fie acceptat cu resemnare. Și totuși, DRDP Timișoara continuă să ne bombardeze cu actualizări optimiste, de parcă am fi uitat de eșecurile anterioare.
Este greu să nu observi ironia situației. În timp ce alte țări construiesc sute de kilometri de autostrăzi într-un an, noi ne lăudăm cu 47% dintr-un drum de 10 kilometri. Și asta după ani de întârzieri, contestații și schimbări de contractori. Poate că problema nu este doar la constructori, ci și la instituțiile care gestionează aceste proiecte cu o incompetență aproape artistică.
Concluzia? O lecție despre cum să nu faci infrastructură
Drumul de legătură dintre DN 69 și autostrada A1 este mai mult decât un proiect de infrastructură. Este un simbol al incompetenței, al birocrației și al lipsei de responsabilitate care caracterizează multe dintre instituțiile noastre. În loc să fie un motiv de mândrie, fiecare comunicat despre acest proiect este o reamintire a cât de departe suntem de normalitate.
Poate că ar trebui să ne întrebăm de ce acceptăm aceste standarde scăzute. De ce permitem ca întârzierile și eșecurile să devină norma? Și, mai ales, de ce continuăm să finanțăm aceste instituții care par incapabile să-și îndeplinească misiunea? Până când vom găsi răspunsuri la aceste întrebări, ne vom mulțumi cu 47% și cu promisiuni de mai bine. Dar oare cât timp mai putem tolera această situație?
