Prevenția consumului de droguri: o poveste spusă de specialiști, dar ignorată de realitate
Ministrul Educației, Daniel David, a făcut o declarație care, deși bine intenționată, pare să plutească într-un univers paralel. Prevenția consumului de droguri, spune el, trebuie să fie realizată de specialiști, cu implicarea părinților și profesorilor. Sună bine, nu? Dar să ne întrebăm: unde sunt acești specialiști? Cine îi plătește? Și, mai important, cine îi ascultă?
Într-o țară unde școlile abia își permit să repare toaletele, iar profesorii sunt plătiți cu salarii mizere, ideea de a implica părinții și cadrele didactice în prevenție pare mai degrabă o glumă amară. Când părinții abia au timp să-și vadă copiii între două joburi prost plătite, iar profesorii sunt sufocați de birocrație, cine mai are timp să detecteze „debutul unor astfel de comportamente”?
Abordări interdisciplinare sau praf în ochi?
Ministrul vorbește despre „abordări interdisciplinare” și „tratamente validate științific”. Frumos spus, dar ce înseamnă asta în practică? Înseamnă că vom avea centre de tratament în fiecare oraș? Că vom angaja psihologi și medici în școli? Sau, mai realist, înseamnă că vom continua să ne prefacem că facem ceva, în timp ce elevii cad victime unui sistem care îi ignoră?
Desigur, ministrul laudă Ministerul de Interne și autoritățile locale pentru „schimbările în bine”. Dar să fim serioși: câte dintre aceste schimbări sunt reale și câte sunt doar statistici cosmetizate? Când ultima dată ați văzut o școală curățată de prezența dealerilor de droguri? Exact.
Modificări comportamentale: o utopie educațională
Un alt punct de discuție este ideea că prevenția ar trebui să se concentreze pe modificări comportamentale. Elevii și studenții, spune ministrul, trebuie învățați să nu consume droguri. Dar cum? Cu ce resurse? Cu ce personal? Și, mai ales, cu ce credibilitate, într-un sistem educațional care abia se ține pe picioare?
Sigur, informațiile biologice, medicale și sociale sunt importante, dar ele nu vor schimba nimic fără o infrastructură solidă. Iar această infrastructură lipsește cu desăvârșire. În loc să ne concentrăm pe schimbări reale, ne pierdem în discursuri pompoase și inițiative fără fond.
Tratamente validate științific: o altă promisiune goală?
Ministrul subliniază importanța tratamentelor validate științific. Dar câte astfel de tratamente sunt disponibile în România? Și câți dintre cei care au nevoie de ele le pot accesa? Într-o țară unde sistemul de sănătate este în colaps, aceste declarații sunt mai degrabă un exercițiu de PR decât o soluție reală.
Componenta psihologică, spune ministrul, trebuie să completeze tratamentul medicamentos. Dar câți psihologi sunt disponibili în școli? Și câți dintre ei sunt pregătiți să facă față complexității problemelor legate de consumul de droguri? Răspunsul este simplu: prea puțini.
Concluzie: vorbe multe, fapte puține
Declarațiile ministrului Daniel David sunt, fără îndoială, bine intenționate. Dar ele nu fac decât să evidențieze prăpastia dintre discursurile oficiale și realitatea din teren. Fără resurse, fără personal calificat și fără o strategie clară, prevenția consumului de droguri rămâne doar un vis frumos, dar imposibil de realizat.
